Fimmini

Fimmini nascimu, disgraziati
U patri ca chianciu pi a delusioni
Nascimu fimmini, schetti e maritati
Purtati dallu n’fernu in prucissioni
Cu occhi duci l’omu fici stiddri
E cu li pugna poi ni fici terra
Dissi ca era amuri cu i faiddri
Inveci fossa ni sta nostra guerra
Ni dissiru buttani e puru santi
Ni dettiru ducentu cutiddrati
Nun seppiru accettari sti diamanti
E allura fummu odiati e poi scannati
Ca diavulu paremu e streghe semu
E quannu ca passamu te scantari
Figli dilli timpesti un n’arrinnemu
Ca raggia nun si sapi arripusari
Curremu da matina n’zina a sira
Ca l’omu nun ni potti n’catinari
Custodi i tantu amuri, pena e ira
E masculi un ni ponnu cumannari

Figghi di mari, fulmini e timpesta
N’do focu ni iccaru ancora vivi
Ma nuatri forti semu, e’ auta a testa
Comu acqua che sgorga da surgivi
E arriva supra a terra, dona vita
Ca linchi di carizzi tutti i cori
Cu l’anima pacata ed arraggiata
Capaci i tutti i cosi, semu amuri.
E senza fimmini stu munnu fussi spini
Senza scintilla o stiddri, senza frutti
Terra senza spiranzi ne’ distini
Sulu silenzi, scuru e cori rutti
Fimmini nascimu, disgraziati
E l’omu nun mi potti n’catinari
Di focu semu fatti, streghi e fati
E masculi un mi ponnu cumannari.

Antonella vinciguerra

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato. I campi obbligatori sono contrassegnati *